Hanelore Bocșa
Denisa Hanelore Bocșa, pe care toți o știu drept Hany, are 22 de ani și este masterandă a Facultății de Automatică și Calculatoare din Universitatea Politehnica Timișoara. Este o persoană care emană bunătate și optimism și speră că toți cei care o întâlnesc o pot vedea așa cum este ea cu adevărat.
Dezvoltarea ei ca persoană nu se va opri niciodată, mai spune Hany, dar câteva valori, care au definit-o de la început, crede că nu se vor schimba niciodată. Dintre acestea, cea mai importantă pentru ea este integritatea, pe care o datorează educației primite de la părinți, despre care mai spune că, deși, prin standardele lor ridicate, părea că au pretenția, de la ea și de la sora ei, să mute munții, au știut să le fie cei mai mari susținători și cei mai buni prieteni și să le facă să simtă că se pot ridica la înălțimea așteptărilor.
Cea mai rapidă ascensiune în dezvoltarea ei personală a avut-o în ultimii ani, cu sprijinul Ligii AC – organizația studențească care reprezintă interesele studenților nu doar la nivel local, ci și național și, mai mult, îi și susține în viața socială și culturală. Din această comunitate este ea cea mai mândră că face parte, datorită oamenilor de care s-a înconjurat aici, oameni care au educat-o, i-au oferit noi perspective, i-au întărit valorile și i-au maturizat prioritățile. Acești oameni sunt prezenți în toate amintirile ei din perioada studenției, când a avut parte de unele dintre cele mai frumoase momente din viața ei.
Cu toții, crede Hany, trebuie să ne amintim, mai ales în vremuri ca acestea, de comunitatea din care facem parte, să ne străduim să și oferim, nu doar să primim, și să fim mai atenți la cei din jur care au nevoie de ajutor. Ea însăși își dorește să poată aduce bucurie pe chipul oamenilor cât de des posibil și face acest lucru, cu drag, ori de câte ori are ocazia. Bucuria lor este, spune ea, molipsitoare de fiecare dată, iar recunoștința care li se citește în ochi este cea mai frumoasă răsplată pentru eforturile sale.
Nu are fotografii cu toate aceste chipuri care radiau de fericire, dar nu îi pare rău, pentru că, spune ea, de când a renunțat la a trăi prezentul prin ecranul telefonului, amintirile i s-au întipărit mult mai adânc în memorie și au dobândit o importanță mai mare în sufletul său. Era genul de persoană care imortaliza orice se întâmpla în jurul ei, dar acum, mai ales datorită oamenilor pe care i-a întâlnit începând cu primul an de facultate, este convinsă că unele momente merită păstrate doar în amintirea proprie, nu și în memoria unui telefon. Din cauza pandemiei, telefonul a devenit însă indispensabil, fiind singurul mod prin care poate păstra legătura cu cei dragi, dar când petrece timp cu familia renunță la el totuși, pentru că atunci nu vrea să fie distrasă de nimic.
În perioada pandemiei, a învățat că cea mai mare însemnătate în viețile noastre o au lucrurile care par a fi cele mai neînsemnate și și-a restabilit prioritățile, astfel încât să le prețuiască cu adevărat și să nu le mai pună pe plan secundar vreodată. În timp, este convinsă că o să uite de restricțiile pandemiei și o să-și amintească, în schimb, de serile de film în familie, de toată pizza făcută împreună cu sora ei, sau de timpul petrecut jucându-se cu cățelul în curtea din spate. Toate aceste lucruri i-au umplut inima de bucurie așa cum puține lucruri au făcut-o.
Denisa Hanelore Bocșa, who everyone knows as Hany, is 22 years old and is a master student of the Faculty of Automation and Computers at the Polytechnic University of Timișoara. She is a person who exudes kindness and optimism and hopes that everyone who meets her can see her as she really is.
Her development as a person will never stop, says Hany, but a few values that defined her from the beginning she believes will never change. Of these, the most important is her uprightness, which she owes to the education she received from her parents, about which she also wants to say that, although by their high standards they seemed to expect from both her and her sister to actually move mountains, they also knew how to be their biggest supporters and best friends and make them feel that they can live up to their expectations.
The fastest rise in her personal development was in recent years, with the support of the AC League – the student organization that represents the interests of students not only locally but also nationally and, moreover, supports them in social and cultural life. To be a part of this particular community is what makes her the proudest, thanks to the people she has surrounded herself with, people who have educated her, offered her new perspectives, strengthened her values and ripen her priorities. These people are present in all her memories from her student days, when she enjoyed some of the most beautiful moments of her life.
Hany believes that, especially in times like these, we all need to think back to the community we belong to and strive to give, not just receive, and pay more attention to those around us who might need our help. She herself wants to be able to bring joy to people’s faces as often as possible and she does so wholeheartedly whenever she has the opportunity. She says their joy is contagious every time, and the gratitude that can be read in their eyes is the most beautiful reward for her effort.
She doesn’t have photos with all those radiant faces of happiness, but she’s not sorry, because she says that since she gave up living the moment through the screen of a phone, her memories have been imprinted much deeper in her memory and acquired a greater significance in her soul. She was the kind of person who would immortalize everything that happened around her, but now, especially thanks to the people she has met since the first year of college, she is convinced that some moments are only worth keeping in her own memory, not in the memory of a phone. Due to the pandemic though, the phone has become indispensable, being the only way she can keep in touch with loved ones; but when she spends time with her family she does put it aside, because in those moments she doesn’t want to be distracted by anything.
During the pandemic, she learned that the things that seem to be the most insignificant are really the ones that have the greatest significance in our lives, and thus she reestablished her priorities so that in the future she can truly value them and never leave them in the background again. In time, she is convinced that she will forget about the restrictions of the pandemic and will remember, instead, the family movie nights, all the pizza made with her sister, or the time spent playing with the dog in the backyard. All these are things that filled her heart with joy as only few others ever did.